Tags: art, philosophy, robot, robotics, technology

Va exista vreodată un adevărat artist artificial?

1

Din ce în ce mai multe task-uri sunt automatizate și, astfel, încredințate mașinilor. Nu este de mirare că, din ce în ce mai des, se pune întrebarea dacă acest lucru poate fi făcut și pentru a crea artă.

Pentru unii, arta este unul dintre ultimele domenii care încă nu ne-au fost luate, un domeniu pe care ne place să îl revendicăm exclusiv pentru noi, oamenii.

Alții nu au însă nicio problemă să admită că mașinile pot crea artă. Și, poate pentru cei mai mulți dintre noi, lucrurile nu sunt deloc clare. Nu știm ce să credem.

Este cu adevărat artă și, dacă da, este diferită de cea umană? Care este mai exact statutul acestor lucrări și a acestor acte creative?

Problema nu este una pur abstractă: oamenii au încercat să creeze mașini care creează artă, iar multe lucrări create de mașini sunt deja catalogate drept artă. Cum ar trebui să

2

catalogam creația unui robot care îi imită stilul lui Van Gogh? Artă?

În mod interesant, nu este suficient să spunem că rezultatele acestor experimente artistico-științifice sunt doar „programate”. Ele sunt programate în sensul că algoritmul, codul, este programat, dar produsul final – ceea ce se pretinde a fi opera de artă – nu este realizat direct de o ființă umană. Algoritmul, nu omul, este agentul „artistic”. Omul este creatorul codului, nu al operei de artă. Creatorul non-uman este creat de creatorii umani, dar opera creată de agentul non-uman nu este creată în mod direct de oameni.

Se pare că creativitatea nu mai este în întregime în programator, ci a migrat către tehnologie.

Acest lucru este mai ales adevărat în cazul în care mașina are capacitatea de a învăța sau când, în alte moduri, procesul nu se poate reduce pur și simplu la execuția unui cod scris de oameni (promisiunea inteligenței artificiale și a creativității artificiale).

Hideki Nakazawa este un artist japonez născut în 1963, activitățile sale incluzând  „Silly CG” în anii 1990, „Method Art” în anii 2000 și publicarea de cărți, inclusiv Art History: Japan 1945-2014. El face parte, de asemenea, din juriul Japan Media Arts Festival, fiind și reprezentant și fondator al Artificial Intelligence Art and Aesthetics Research Group.

Imagine: oist.jp

Când arta este făcută pentru a satisface nevoile unei părți terțe – în acest caz, programatorului, angajat de artist – ea este ilustrație sau artă comercială, nicidecum artă frumoasă. Dacă arta frumoasă va fi vreodată realizată de un AI, aceasta trebuie să fie proprie: produsă de mașini în mod autonom, independent și activ de dragul mașinii și cu propria estetică a mașinii. Numai în acest caz arta nu ar fi un produs pasiv al creației umane.

Este rezultatul cu adevărat o operă de artă?

3

Gândul că o mașină ar putea fi creativă ne obligă să reexaminăm definițiile noastre clasice ale artei și creativității, ajungându-se inevitabil și la întrebări legate de „omenire”.

Acest exercițiu de chestionare a artei mașinilor și a creației lor este important și pentru filosofia tehnologiei, deoarece ea chestionează relația dintre artă și tehnologie. Care este mai exact rolul tehnologiei în artă? Există asemănări între creația artistică și tehnologie? De fapt… ce înțelegem prin tehnologie? Discuția despre statutul artistic al „artei” mașinilor face parte dintr-un discurs mai larg al anxietăților/entuziasmului cu privire la supremația mașinilor. Vor prelua ele rolul oamenilor în domeniile de activitate anterior rezervate exclusiv oamenilor. Putem să ne raportăm , de exemplu, la discuția despre roboți în asistența medicală sau despre automatizare: vor înlocui roboții asistentele? Vor prelua chiar ei locuri de muncă mai inteligente și într-adevăr mai creative? Dar ce înțelegem prin creativitate?

Ca răspuns la aceste probleme, aici veți găsi un cadru de concepte și întrebări care pot fi folosite pentru a discuta problema principală într-un mod mai precis cu ajutorul unor cazuri concrete și al unor afirmații despre arta mașinilor și creativitatea mașinilor.

4

Ce este creația artistică?

Ce înțelegem prin artă?

Ce înțelegem prin mașini care creează artă?

Iată cele trei întrebări  pe care încercăm să le clarificăm, toate cu implicații în teoria esteticii, literatura despre creativitatea computațională, filosofia tehnologiei în creația artistică (umana).  Deși această discuție nu este în niciun caz una exhaustivă, accentul se pune pe sublinierea unora dintre pozițiile și criteriile principale.

Articulând și criticând unele ipoteze, încercăm să argumentăm mai întâi că distincțiile dintre criteriile proces versus rezultat și criteriile subiective versus obiective ale creativității sunt instabile, că ar trebui să luăm în considerare formele non-umane de creativitate și că nu ar trebui să luăm în considerare doar cazurile în care fie oamenii, fie mașinile creează artă, dar și colaborările dintre oameni și mașini – un gând care ne invită să reflectăm în continuare asupra relațiilor om-tehnologie.

5

O primă modalitate de a descompune marea întrebare „pot mașinile să creeze artă?”  în părți mai mici este de a face distincția dintre proces și rezultat. Ne putem concentra fie pe procesul creativ, fie pe opera de artă.

Este o distincție care trebuie punctată între discuțiile despre „creativitatea computațională” în inteligența artificială, știința cognitivă și domeniile conexe. În timp ce unii cercetători se concentrează pe crearea lucrărilor de artă cu mașina lor, pe rezultatul „extern”, alții se concentrează mai mult pe funcționarea „internă” a mașinii, pe procesul prin care este creată opera de artă. Un exemplu de primă abordare este așa-numitul test Turing pentru opere de artă: oamenii sunt rugați să spună care operă de artă este creată de un om și care este creată de un computer. O operă de artă creată de mașină  trece acest test Turing dacă oamenii nu sunt capabili să facă această distincție, adică dacă cred că ar putea fi la fel de bine creată de un om (criteriu stabilit de către Boden).

Dar, dacă o mașină trece acest test – și mulți oameni din domeniu susțin că aparatele au făcut-o deja – atunci este această mașină cu adevărat creativă?

Acest lucru îi determină pe mulți cercetători în creativitatea computațională (inclusiv Boden) să adopte a doua abordare, care încearcă să definească creativitatea într-un mod non-comportamental.

6

Un exemplu de a doua abordare îl reprezintă discuțiile despre ce este creativitatea și ce capacități sunt necesare pentru creativitate. De exemplu, se poate argumenta că ceea ce este necesar este un sistem care „instanțiază în mod legitim mecanisme cu unele proprietăți similare cu cele care au ca rezultat apariția stărilor mentale în agenții cognitivi” (McGregor et al. 2014). Sau, se poate argumenta că creativitatea necesită imaginație și/sau că întruchiparea este necesară pentru creativitate. Se mai poate întreba dacă capacitatea de a crea presupune capacitatea de a evalua și aprecia art. Aceste discuții se suprapun cu discuțiile din filosofia minții și desigur cu inteligența artificială în general. De exemplu, încercarea de a crea o mașină care are un proces și capacități creative autentice (în loc să imite acest proces și aceste capacități) a fost numită „creativitate computațională puternică”, spre deosebire de omologul său „slab”, care încearcă doar să imite un proces creativ (Al-Rifaie și Bishop ,2015). Există deja o literatură despre creativitate și artă în domeniile filozofiei creativității, esteticii și psihologiei, variind de la ideea lui Socrate că creativitatea este despre inspirația divină,  ideile romantice ale lui Kant despre originalitate și geniu, până la relatările psihologice ale lui Guildford și recentele scrieri ale lui Kaufman, Cropley, Moran și Sawyer).

Inteligența artificială poate crea de acum artă. Artiști, nu vă panicăți.

De la pictură la poezie, de la muzică la matematică, putem vedea AI mai degrabă ca pe un colaborator decât un competitor..()

Citiți aici un text de Sigal Samuel în care conversează cu Marcus du Sautoy, un fan AI și matematician de la Oxford.

imagine: donald iain smith

7

În ceea ce privește mașinile, în domeniul inteligenței artificiale, al calculului și al roboticii, există o cantitate considerabilă de muncă pe creativitatea computațională, care urmărește să modeleze și să reproducă creativitatea umană într-un computer. Din nou, explicarea creativității este scopul.

În faimoasa sa carte The Creative Mind, Boden susține că romantismul nu se traduce prin creativitate în schimb, ea vrea să explice creativitatea, transformând misterul într-un puzzle care poate fi rezolvat de știință. Potrivit ei, creativitatea depinde de abilitățile mentale obișnuite. S-ar putea spune că ea este angajată în opera de dezamăgire: știința ar trebui să elimine magia; creativitatea nu este magie, dar poate fi explicată prin reducerea ei la abilități mentale, care ar putea fi simulate de o mașină. Această atitudine față de creativitate și romantism este comună în rândul oamenilor de știință; după cum spune însăși Boden, „oamenii cu o mentalitate științifică” sunt adesea „nerăbdători să evite romantismul” (Boden 1994, p. 75) În plus, Boden este interesată în principal de modul în care creativitatea umană este posibilă: ceea ce ea numește a patra întrebare Lovelace– dacă computerele în sine ar putea vreodată să fie cu adevărat creative,

8

spre deosebire de a produce aspectul creativității – nu este pentru ea o „îngrijorare științifică, ci „o îngrijorare filozofică cu privire la „sens”.

Sunt alți oameni de știință care pun la îndoială rolul psihologic în procesele mentale (individuale) și propun o abordare mai „corporală” a creativității sau una comportamentală. Cardoso și Wiggins (2007), de exemplu, definesc creativitatea computațională ca „studiul și simularea, prin mijloace computerizate, a comportamentului, natural și artificial, care, dacă ar fi observat la oameni, ar fi considerat creativ”. În mod similar, Colton și Wiggins definesc cercetarea creativă computațională ca filozofie, știință și inginerie a sistemelor computaționale care „afișează comportamente pe care niște observatori imparțiali le-ar considera creative”. Aceste definiții comportamentiste pun accentul pe observator, ascultător, etc.. Deci important ar fi nu dacă un computer este creativ, ci dacă poate părea creativ.

A fi creativ este un subiect principal în estetica filozofică.

9

Se disting două opinii contradictorii (există multe mai multe puncte de vedere, dar această selecție este suficientă pentru scopul prezent).

Una este modernă și expresivistă.  Ideea este că atunci când creezi, există ceva ce exprimi. Acest „ceva” este ceva din tine, ceva interior, ca o emoție sau sinele tău autentic. Mai mult, există o origine, iar o operă de artă este originală dacă este legată de acea origine. Această viziune a fost dezvoltată de tradiția romantică și a devenit un ingredient cheie al gândirii moderne(iste) despre artă. Uneori, termenul romantic de „geniu” este folosit pentru a se referi la un individ foarte creativ – în artă și în alte domenii. Potrivit acestui punct de vedere, creativitatea se referă la ceva-ul din persoană.

10

O altă viziune este una premodernă care susține că arta este mimesis, imitație. Ideea nu este ca arta să exprime ceva din oameni, ci să imite pe cât mai bine ceea ce vedem în jurul nostru: mediul natural, poate și oamenii, clădirile, etc. În mod tradițional, accentul era pe imitarea naturii. În Grecia antică, provocarea artistului era să imite natura pe cât mai mult posibil. Pentru Platon, aceasta însemna că arta era mai departe de adevăr (în Republica). Poetica lui Aristotel se ocupă în mod specific de mimesis. El susține că suntem ființe imitative, care ne naștem cu instinctul de a imita. Arta nu este la fel cu realitatea; nu este nici măcar o simplă copie. Coleridge, un scriitor romantic care, totuși, a fost atras de conceptul de mimesis, a subliniat deja că imitația trece printr-un mediu diferit. Există un amestec de asemănare și diferență.

În toamna acestui an, Modulab a organizat un proiect cultural care are la bază robotica și inteligența artificială si care se s-a încheiat cu o expoziție de roboți ca artă și roboți în artă chiar la sediul atelierului de pe strada Viitorului 153.

Modulab este cunoscut pentru instalațiile interactive și aplicațiile tehnologice în domeniul artei, publicității și în muzee. De-a lungul timpului a dezvoltat mai multe instalații care aveau la bază robotica și inteligenta artificială – roboti care desenează, instalații și sisteme AI integrate, dar și multe inovații în domenii conexe (prima proiecție pe mediu volatil din lume, Holopixel, prima suprafata interactivă haptică, primii muschi pneumatici realizati intr-un context DIY etc.).

Puteți citi mai multe despre proiect și rezultatul lui aici.

Există, desigur, mai multe puncte de vedere asupra procesului artistic, dar ne vom limita la cele două, încercând să explorăm ce ar putea implica ele pentru întrebarea principală referitoare la arta mașinilor.

11

În primul rând, dacă ne asumăm o viziune expresivistă, atunci nu pare posibil ca mașinile să se angajeze într-o adevărată creație artistică, deoarece aceasta presupune o stare „interioară” sau un sine și, din câte știm, mașinile nu au o astfel de stare interioară. : le lipsește conștiința (acest argument din conștiință este bine cunoscut și în literatura de creativitate computațională; cercetătorii din tradiția procesului încearcă adesea să contracareze această obiecție cu punctul de vedere că conștiința nu este necesară, că unele (alte) capacități care nu depind de conștiința sunt suficiente pentru creativitate). Mai mult, ceea ce lipsește, după viziunea romantic-expresivista, este o adevărată origine. După cum Lovelace a remarcat deja despre motorul analitic al lui Babbage, acesta „nu are nicio pretenție de a produce ceva. Oamenii, prin contrast, pot fi originali, autentici și așa mai departe, iar în operele de artă, ei pot exprima această originalitate și autenticitate.

Collingwood exclude în mod explicit „tehnicul” atunci când explică termenul „creație” în definiția sa a artei: „Crearea” se referă la activitatea productivă care nu are caracter tehnic”.

Pentru Collingwood, ceva nu trebuie să fie materializat sau senzual pentru a fi artă și, parțial, din acest motiv. Se arată dornic să facă distincția între artă și meșteșug.

În al doilea rând, dacă presupunem o concepție mimesis

12

a procesului artistic, totuși, mașina are cel puțin șansa de a fi inclusă în domeniul muncii artistice, întrucât singurul lucru care contează este imitația. Prin urmare, dacă o mașină este capabilă să imite orice „vede”, atunci, conform acestui criteriu, se pare că ceea ce face se califică drept creație artistică. Ceea ce contează este ce se întâmplă în performanță, adică contează cât de bine imită mașina natura. Dacă opera de artă arată ca originalul, atunci, conform acestui punct de vedere, mașina a creat artă (rămâne totuși neclar dacă o mașină poate îndeplini criteriul de mimesis mai sofisticat al lui Collingwood: mașina doar copiază sau poate, de asemenea, să încropească același rezulat prin diferență? Ce fel de „diferență” este necesară pentru orice fel de creativitate ca mimesis?)

În viziunea mimesis, însă, criteriul pentru a decide natura procesului este produsul: știm dacă procesul este unul de imitație doar dacă ne uităm la produs: opera de artă imită originalul? — care de obicei este interpretat simplu așa cum arată , sună ca, etc. ca originalul? Dacă există sau nu mimesis este judecat după rezultatul procesului mimetic (și poate că același lucru este valabil chiar și pentru viziunea expresivistă, deoarece dacă se întâmplă sau nu expresia a ceva interior poate fi judecat doar pe baza aspectului exterior.

Pot mașinile să creeze artă?

O modalitate diferită de a înțelege întrebarea referitoare la mașini și artă este să ne concentrăm pe rezultat și să ne întrebăm dacă ceea ce creează mașina, produsul artistic, este într-adevăr o „operă de artă”? Este arta mașinii cu adevărat artă?

13

Din nou, există diverse teorii în estetică despre definiția artei. Unii încearcă să definească arta în termeni de trăsături specifice, cum ar fi trăsăturile „estetice” – care schimbă problema la ceea ce înseamnă estetic – sau proprietăți expresive (a se vedea din nou viziunea romantic-expresivista). O viziune tradițională echivalează arta și estetica cu frumusețea. Se poate indica trăsăturile estetice folosind termeni precum elegant, drăguț și grotesc și așa mai departe sau se poate apela la trăsături mai formale, „obiective”, precum armonia și unitatea. În toate aceste cazuri, ceea ce contează pentru statutul creativ și artistic al operei de artă sunt proprietățile acesteia.

Alții resping criteriile care au de-a face cu trăsăturile estetice ale operei de artă. Ei ar putea avea o viziune convențională: arta este un artefact creat de (cineva care este recunoscut ca) artist și prezentat într-un context de artă,

14

cum ar fi un muzeu de artă sau o galerie de artă.

Dezbaterea, însă, ar trebui să fie  despre definiția artei prin diferența dintre punctele de vedere „obiective” versus „subiective”, care pot fi văzute ca două extreme ale unui continuum. Potrivit unora, există criterii obiective pentru a decide dacă ceva este sau nu artă, ca de exemplu folosirea unor proporții (ideale) ale corpului uman în antichitate. Rezultatul, opera de artă, este mai apoi judecat pe baza acestor criterii. Alții, însă, nu acceptă ideea de  criterii obiective. Pentru ei, arta este ceea ce decidem noi că este artă, ceea ce suntem noi de acord să numim artă.  Arta este subiectivă, în funcție de individ, sau este o chestiune de contract colectiv și de instituționalizare. Este construit individual sau social.

15

Dacă ceea ce se cataloghează drept artă este o chestiune de criterii obiective, mașinile ar putea avea șanse mari să se califice drept artiști creativi și producători, mai ales dacă aceste criterii pot fi formalizate. Dacă există criterii obiective, putem încerca să programăm mașinile în așa fel încât să facă lucruri care să îndeplinească criteriile. Putem scrie cod, pe baza regulilor.  Cineva care evaluează dacă arta mașinii este într-adevăr artă, atunci, va atribui statutul de artă produsului atunci când este clar în produs că regulile au fost respectate. De exemplu, dacă un desen este realizat conform regulilor unui desen de portret bun și dacă se presupune că există astfel de reguli și că pot fi formalizate, atunci nu există nicio barieră în a numi acel desen o operă de artă.

În practică, poate fi foarte dificil pentru o mașină să creeze

16

ceva care să îndeplinească anumite criterii obiective.

Dar ideea este că, în principiu, este posibil ca o mașină să o facă. Spre deosebire de definiția expresivistă a artei, aceste tipuri de definiții nu exclud mașinile a priori.

Pe de altă parte, dacă există doar criterii subiective, mașina are șanse și mai mari de a fi văzută ca un artist care a creat o operă de artă. Dacă singurul lucru care contează este decizia subiectivă sau acordul social, atunci dacă acestea sunt în vigoare, acesta este tot ce are nevoie mașina. Dacă ceea ce constituie arta este deschis, atunci poate fi deschis și dacă mașinile s-ar putea alătura comunității artiștilor. De exemplu, dacă o rețea neuronală creează ceva pe care noi (oamenii) o numim artă, atunci ea este artă – totul clar.

Miron Ghiu semnează cele două texte de mai jos.

17

Unii cercetători în creativitate computațională iau în considerare acest criteriu subiectiv, de exemplu, atunci când se referă la „consumatorul” de artă și iau evaluarea acelui consumator – sau chiar cumpărarea acelui consumator – ca punct de referință pentru dezvoltarea mașinilor creative.

Din nou, acest lucru nu înseamnă că este neapărat și întotdeauna ușor pentru o mașină să creeze artă. Există încă provocarea de a produce obiecte care produc o experiență de artă sau care devin instituționalizate ca artă. Dar, mașina nu este exclusă a priori și „concurează” cu umanul pe picior de egalitate în ceea ce privește acceptarea produsului său ca operă de artă. Mașina se confruntă cu aceeași provocare ca și artistul uman: provocarea de a crea un produs care se califică drept artă. Aici, nu contează dacă artistul uman sau non-uman este „original” sau „exprimă” ceva, sau dacă este bun în termeni de mimesis. Dacă un public care urmărește un robot

18

mișcându-se pe scenă și califică această mișcare drept „dans”, de exemplu, atunci, conform acestui criteriu, este dans. Dacă observatorii spun că un robot „desenează”, atunci acel robot este un artist. Dacă oamenii spun că rețeaua neuronală a creat un Van Gogh, atunci este una – indiferent de proces (exprimare sau imitație) sau de criteriile obiective.

Trebuie subliniat faptul că atunci când, conform unora dintre aceste criterii, mașinile pot crea în principiu artă, aceasta nu înseamnă întotdeauna că (1) se întâmplă de fapt că arta este una creată și (2) că este o artă bună. La fel ca artiștii umani, unii artiști-mașini pot fi mai buni decât alții, iar unele opere de artă pe care le creează sunt mai bune decât altele. Într-adevăr, chiar dacă se acceptă că mașinile pot crea artă, este bine să ținem cont de faptul că există grade de creativitate, o viziune pe care o acceptă mulți cercetători în creativitate computațională precum Boden.

Ca observații finale l-am putea cita pe Colton care susține că oamenii nu par să se uite întotdeauna la calitățile estetice ale unei opere de artă, ci „sărbătoresc cu adevărat creativitatea artistului, mai degrabă decât valoarea artefactului”.  Acest lucru sugerează că și într-o discuție convențională, orientată spre rezultate, noțiunile romantice de artă pot fi încă foarte importante la fel ca, de exemplu, noțiunea de geniu artistic. Este posibil ca aprecierea unor oameni să fie mai „complexă” și, așa cum susține Colton, se bazează pe un proces de descoperire care include efort, ingeniozitate și pricepere. Dar, moduri mai „simple” de a evalua arta ar putea fi cel puțin la fel de comune, dacă nu mai comune. Adesea, persoana sau într-adevăr eticheta sau brand-ul artistului joacă un rol important: odată identificat ca „artist”, „geniu” și așa mai departe, aura lui/ei este conferită operelor sale – într-o măsură cel puțin semnificativă, indiferent de ceea ce criticii de artă pot eticheta drept „calități estetice” ale operei de artă.

În al doilea rând, atât abordările orientate către proces, cât și cele orientate spre rezultate par să presupună că scopul principal al încercării de a face mașinile creative ar trebui să fie imitarea creativității umane – fie ca proces, fie ca produs. Dar, această presupunere poate și trebuie pusă la îndoială; ar putea exista și alte forme non-umane de creativitate.

Dacă ești interesat să utilizezi inteligența artificială în munca ta creativă, aplicațiile, software-ul și instrumentele de aici sunt un bun început.